De ce îmi place să alerg?

Mă gândeam în ultima vreme ce să mai scriu. Cum nu am mai fost la nici un concurs din 28 Mai, aveam chef să scriu ceva și mă gândeam oare ce aș putea să povestesc. Și în timpul unei alergări, pentru că am ceva timp la dispoziție, mi-a venit o întrebare: da’ eu de ce alerg? Sau mai bine zis de ce îmi place să alerg? Sau…îmi place să alerg? Da, știu, o grămadă de întrebări existențiale. Ei și de-aici a mai fost nevoie de încă o alergare ca să-mi pun în ordine ideile.

Dar până la întrebările astea am trecut prin mai multe etape.

Prima etapă a fost să iau exemplul unor prieteni, colegi. Și un motiv de socializare, scopuri comune, participarea la concursuri. Și a început de fapt cu bicicleta și

Începuturile...2013

Începuturile…2013

concursurile de maraton MTB. Din punct de vedere al competiției propriu-zise nu am excelat, chiar dimpotrivă. Am fost mai tot timpul ultimul din grupul de prieteni. Și în cadrul concursurilor tot printre ultimii 5%-10% am fost de fiecare dată. Dar fiind concursuri de anduranță pe teren accidentat, am fost întotdeauna bucuros să ajung la sosire fără accidentări și niciodată ultimul. A fost un an în care am participat la 5 sau 6 concursuri, antrenamentul pentru cursa următoare fiind de fapt cursa anterioară. Era cam dificil 🙂 Plus că aveam și o constituție foarte atletică. Eram atât de atletic cât 1 profesionist și jumătate, în special la greutate, mai puțin la performanțe. Acolo eram minus 1 profesionist și jumătate…sau mai rău.

Primul semi

Primul semi…totul era pregătit

La a doua etapă am ajuns în momentul în care am zis că ar fi bine să mai slăbesc puțin. Problema era că devenise dificil să mă leg la șireturi și iarnă fiind se întâmpla destul de des. În plus mai revăzusem o poză de la petrecerea de Revelion din urmă cu câteva săptămâni… Și în 6-7 luni am ajuns de la 85kg la 74kg. Așa că, mai scăpând de niște kilograme, am zis că ar fi un moment propice să mă apuc să alerg, pentru că aceiași prieteni în mare parte participau și la concursurile de profil. Și am început să alerg, să mă antrenez pentru semi-maraton, că doar nu poți să alergi așa aiurea fără un obiectiv. Și am avut și alergări ușoare, și intervale, și alergări lungi și grele pentru un începător. Dar întotdeauna mă simțeam plin de energie și foarte mulțumit

În plină acțiune...2015

În plină acțiune…2015

de mine că reușeam să mai bifez un antrenament, mai ales pe cele lungi sau pe cele grele. Și pe parcursul antrenamentelor am ajuns și la etapa a treia, doar că încă nu o identificasem cu subiect și predicat. Era ceva care îmi dădea o anumită liniște și relaxare dar nu puteam să-mi dau seama ce era. Și mai trebuia să treacă ceva timp și încă vreo câteva ore bune de alergare ca să conștientizez. De fapt cam așa e și în viață, rareori te prinzi din prima ce ți se întâmplă…sau o fi în special la ardeleni…

Început de sezon 2016...se citește bucuria pe fața mea

Început de sezon 2016…se citește bucuria pe fața mea

Așadar etapa a treia. Am început s-o simt în timp ce mă antrenam pentru al doilea semi-maraton. Aici au apărut mai multe provocări care m-au făcut să sar peste câteva (multe) antrenamente sau chiar să mă gândesc să renunț la participare. În principiu oboseală, oboseală și încă ceva oboseală pe deasupra. Dar cu fiecare antrenament pierdut, realizam că îmi lipseau alergările. De fapt etapa asta a treia era nevoia să petrec ceva timp singur, doar cu mine, să mai scap puțin de activitățile de zi cu zi. Era nevoia aia de o oră sau două în care să nu fac nimic (a se citi să alerg că doar ne antrenăm aici), și să-mi las mintea să se golească.
Nu are rost s-o detaliez pentru că nu a fost prea interesantă. A fost mai degrabă ceva urât și dificil, dar necesar. Noroc cu semi-maratonul la care eram înscris și care m-a ținut în continuare pe traseu. Și inevitabilul s-a produs, am ajuns la etapa a patra.

Etapa a patra, prezentul. Am început de o vreme să recunosc anumite stări, să identific exact ce-mi place la alergat. Pe cât de comic sau lipsit de imaginație ar putea părea, cauza sau sursa acestei transformări a fost și este în continuare plictiseala. Păi te plictisești de nu mai poți când ai de făcut alergări de peste 30-45 minute. Și prin locuri prin care ai tot alergat și cu o zi în urmă, și cu două zile în urmă…și cu o săptămână în urmă. Așa că plictiseala asta are un efect nebănuit. După ce trec prin toate gândurile de genul: să nu mă calce vreo mașină; să nu mă muște vreun câine; să nu calc strâmb; să nu mă împiedic de ceva; uite parcă mașina asta era parcată tot aici de vreo luna; ce cald e azi; ce frig e azi; ajung la partea favorită. Cum ar veni, după ce-mi rezolv grijile de la baza piramidei nevoilor alergatorilor (o fi existând așa ceva?), ajung la următoarele două scenarii.

Câteodată am parte de niște revelații. Mai mici așa, nimic care să schimbe omenirea, sau ceva de genul. Probabil lucruri care altora li s-au revelat demult, sau care pentru alții nu au nici o însemnătate. Dar pentru mine sunt ca niște becuri care mi se aprind deasupra capului. Mă și imaginez câteodată alergând cu un bec mare pâlpâind care plutește deasupra mea. Nu am parte de revelații tot timpul, că până la urmă dacă s-ar întâmpla în fiecare zi mi-aș pune câteva întrebări referitoare la perspicacitatea mea de până acum și n-aș mai avea timp pentru scenariul al doilea. Nu e cazul…cred…sau…?

Ei bine, atunci când lipsesc revelațiile încep și îmi pun întrebări mai complicate, la care trebuie să argumentez, să-mi dau seama că greșesc pe alocuri, să mă conving că am dreptate în alte cazuri și până la urmă să ajung la o înțelegere cu mine asupra răspunsului. Asta e acum partea cea mai frumoasă a alergatului, partea interesantă a timpului pierdut (oare?) cu antrenamente lungi. Momentele astea în care am timp să-mi povestesc, să mă întreb, să-mi răspund, să mă conving sau să-mi schimb vreo convingere. M-a ajutat de cele mai multe ori să mă împac cu mine. Să realizez, sau dimpotrivă, să mă conving că sunt destul de… „orice”. Să-mi re-evaluez calitățile și slăbiciunile. Să le înțeleg mai bine și uneori să le mai mut dintr-o categorie în cealaltă.

Probabil că mulți oameni reușesc să facă treaba asta în alte împrejurări. Chiar aștept sugestii 🙂 Până la urmă e vorba de timp petrecut cu tine, cu mintea ta și cu sufletul tău. Uneori și cu altcineva, timp în care poți asculta sau poți povesti multe. Alteori și cu ceva muzică în căști, dar niciodată nu-mi aduc aminte ce-am ascultat. Așadar la mine procesul ăsta a început mai serios cu ocazia alergărilor, și asta dupa ce am trecut prin primele trei etape descrise mai sus, deci am avut ceva de așteptat. Dar cum a venit la pachet cu binecunoscutele și arhi-lăudatele efecte ale sportului, sunt mulțumit că se întâmplă în condițiile astea.

Poate ăsta o fi motivul pentru care sunt mulți alergători, și în special alergători de anduranță. Oare cei care aleargă sute de kilometri câte întrebări își pun?

Prieten de antrenament

Prieten de antrenament

One thought on “De ce îmi place să alerg?

  1. Felicitari Dane! Ma bucur de rezultatele obtinute in urma efortului si dorintei de a te alatura celor ce fac sport, sau mai simplu alearga .Primul rezultat, cele unsprezece kilograme in minus ,la un moment dat si castigul la sanatate, rezistenta,socializare,largirea cercului de prieteni si imbunatatirea prieteniei odata cu inmultirea intrebarilor care te framanta.Sunt uimit ca n-ai spus nimic despre numarul mare-???-!!!- pentru incepatori da- de MEDALII DE PARTICIPARE-care mie mi-au adus o mare bucurie.Continua, in primul rand pentru sanatatea si fericirea ta si a familiei tale.In al doilea rand, nu se stie niciodata ,prin perseverenta ,care vor fi rezultatele finale. Propuneti un program si fii perseverent in realizarea lui!Sanatate, fericire, noroc si mult succes in realizarea gandurilor tale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *