Pentru ce am venit! Photo by Bogdan Popa

Al doilea triatlon. Dar primul olimpic. Temeri: n-o să-l termin în timpul limită de 4ore30min; o să mă scoată din apă cu barca să poată pleca și ei acasă; ultimul înot în lac, de vreo 1500m, mi-a luat cam 1 ora 30min; o să fie greu la alergare pentru că 40km de bicicletă cu diferențe de nivel o să mă obosească prea tare; o să fiu ultimul; o să fiu ultimul și nici nu o să mă încadrez în timpul limită. Motivații: față de primul triatlon, din luna mai, sunt mai ușor cu măcar vreo 5kg; de două luni și jumătate alerg de 4 ori pe săptămână; mă pregătesc pentru maraton, adică pentru vreo 5 ore de mișcare; am fost la Colibița unde am înotat (vorba vine…mai mult am petrecut timp de calitate în apă) distanța de 1500m și ceva deci nu am probleme cu statul în apă pe perioade lungi de timp; bicicletă bună am; echipament bun am.

Trebuie să încep cu pregătirea bagajului pentru că e o poveste în sine. Peste tot, în toate ghidurile despre triatlon, despre primul triatlon, despre checklist-uri pentru triatlon, apare pregătirea bagajului ca fiind un moment foarte important pe care e bine să-l parcurgi de mai multe ori. Având deja un triatlon la activ mi-am zis că e ok, I got this! Oricum toate lucrurile importante și obligatorii trebuiau să fie, în principiu, în rucsacul de triatlon pe care nu l-am mai deschis de vreo 2 luni: neoprenul, casca, pantofii de ciclism. În ziua plecării am deschis rucsacul să adaug pantofii de alergare, tricouri, geluri, izotonice, etc. Și ia casca și pantofii de ciclism de unde nu-s. Le-am căutat peste tot și până la urmă le-am găsit…erau la Tg-Mureș, împreună cu mănușile și cu ochelarii de soare, lucruri care oricum nici nu am realizat că-mi lipseau până atunci 🙂

Bun, nu e panică, bine că s-a rezolvat misterul, sunt magazine, găsim ceva în drum. Așadar cască și pantofi, astea erau neapărat de achiziționat. Și am ajuns la Trisport, magazinul de unde am luat multe multe lucruri înainte și unde Sorin te ajută cu orice. După multe întâmplări neprevăzute derulate în cascadă (Sorin era ieșit pentru scurt timp, nu găseam casca de pe raft în stocul din calculator, pantofii erau doar cu sistem SPD-SL iar eu aveam SPD și a trebuit să cumpăr și pedale SPD-SL, nu găseam apoi nici pantofii în stocul de pe calculator, după ce i-am găsit s-a terminat hârtia din POS, apoi nu se potrivea rola nouă de hârtie, apoi alergat până la bancomat, apoi așteptat la un Mega alte 10 minute pentru că se blocase singura casă de marcat funcțională de acolo, revenit și Sorin și rezolvat problemele) eram cu toate bagajele necesare în portbagaj. A durat doar o oră și puțin dar în timpul ăsta am cunoscut-o pe Ana Mega (noul record național la Ironman) deși am aflat doar ulterior că ea era. Mulțumesc de ajutorul acordat la încercările de potrivire a rolei de hârtie în nenorocitul ăla de aparat! Și mulțumesc pentru review-ul la această postare 😉

Așa că am pornit într-un final la drum către Vidraru. Pentru că totul începuse bine, nu avea cum să nu continue altfel. Așa că am prins ora potrivită de ieșit din București: vineri, ora 18:30, de la Gara de Nord către A1… Am ajuns și la autostradă dar chiar înainte am oprit la benzinărie pentru plinul aferent. Evident că era doar un singur om care lucra în acel moment, evident că au avut și ceva probleme cu casa de marcat și evident din nou că acel singur om făcea și sendviciuri și cafele pentru cine dorea. Așa că după încă 20 de minute am plecat de-a binelea. De-acolo totul a mers bine, am ajuns chiar când oamenii strângeau lucrurile să plece la culcare așa că am avut noroc să-mi dea pachetul cu numărul de concurs și să fiu înscris oficial. Acum a urmat montarea clemelor pe pantofi, pregătirea bidonului cu izotonic, alte lucruri mărunte și teoretic înlocuirea pedalelor. Dar cum nu aveam cheie potrivită am zis că o să le înlocuiesc dimineața la standul de asistență tehnică. Doar că dimineața nu am găsit nicăieri standul de asistență tehnică…și nici de la vreun alt concurent nu am reușit să găsesc vreo cheie potrivită…așa că…e bine și cu pantofii de alergare. Măcar nu mai trebuie să schimb o pereche de pantofi 🙂 În schimb mă gândeam la timpul pierdut pentru pantofii și pedalele vieții!! Dar vorba aia, nu e timp de pierdut! 🙂

Dimineața cursei.

M-am trezit destul de bine după un somn acceptabil, aveam emoții. Dar erau emoții de-alea bune. Au început de seara, după ce am ajuns și am primit pachetul de concurs. Atunci când am văzut că am numărul de concurs 333. Nu poți să te faci de râs cu numărul ăsta 🙂 Dar nu era presiune, era mai degrabă un semn că sigur o să dau tot ce pot să nu fiu ultimul. Am coborât la micul dejun și deja era forfotă, plin de oameni echipați de concurs. Am terminat cu masa, ultimele pregătiri, am coborât bicicleta din balcon, am căutat puțin standul de asistență tehnică după care m-am resemnat cu pedalele alea 🙂 Gata, începe!

Înotul.

Afară erau cam 12 grade. Am luat neoprenul pe mine și am rămas desculț. Știți cum se zice, când ești într-un loc nou fă ca ceilalți…cu mici excepții bineînțeles. Și în cele 25 de minute până când am intrat în apă cred că și temperatura tălpilor și a degetelor de la picioare a ajuns sub 17 grade. De ce sub 17? Pentru că atunci când am intrat în lac, apa mi s-a părut caldă…și apa avea 17 grade. Chiar mi-a părut rău că nu am intrat mai devreme 🙂 O scurtă încălzire și dă-i drumul, am plecat. Trebuia să întoarcem după o baliză roșie, dar era în umbră și nu o vedeam…așa că am luat-o în direcția în care înota toată lumea, firește. La un moment dat îmi dau seama că nu prea mai este lume pe lângă mine, în afară de o concurentă care era aproape de mine în lateral și urma să ma depășească și ea. Am ocolit prima baliză și eram deja ultimul. L-am întrebat și pe băiatul care venea pe lângă mine agale pe un paddle-boat dacă sunt ultimul. Mi-a confirmat 🙂 dar a zis să stau liniștit că mai e o persoană de la tura lungă care e muuuult în spate. Așa că am continuat relaxat înotul, chiar am reușit să fac cea mai bună sesiune de înot de-a mea. Am ieșit din apă după vreo 55min, muult sub frica mea de 1 oră jumătate. Cu toate astea, eram ultimul de la Olimpic. Am avut ca antrenamente un înot de aproximativ 1500m în lacul Colibița în luna iulie și de două ori câte 40 de minute în bazin…undeva cam 1000m fiecare. Foarte puțin, s-a văzut. Mai ales că nici nu știu să înot corect, să expir sub apă, etc. Așadar, prima concluzie: trebuie să învăț să înot. La modul cel mai serios! Singurul lucru bun că am stat atât de mult în apă a fost că au apucat să mă vadă și să mă aplaude la ieșire susținătorii mei cei mai aprigi: Daniela și Havrileții mici 🙂 Cu care am și petrecut 7 minute în tranziție…că doar unde e graba? 🙂

Bicicleta.

Cand pleci ultimul nu poti fi decat fericit. Photo by Bogdan Popa

Nu mai făcusem cursă pe șosea până acum, dar aveam la activ mai multe concursuri de MTB. Aici mă antrenasem mai mult decât la înot, dar tot nu la nivelul la care ar fi trebuit. Dar nu pe șosea propriu-zis ci pe home trainer. Măcar a fost pe aceeași bicicletă 🙂 Aveam oricum minusul cu pedalele și pantofii. Nu știam exact ce diferențe de nivel sunt dar în prezentarea traseului scria că e platou. Și din ”recunoașterea” făcută cu mașina mai demult știam că o sa fie sus și jos sus și jos dar per total poate doar o mică diferență pozitivă. Cum am ieșit ultimul din apă, am pornit și ultimul cu bicicleta. Am început cu o urcare susținută dar pe coborâre am depășit 2 concurenți. Până la finalul celor 40km am mai depășit încă 3 sau 4, lucru care m-a motivat pentru proba de alergare. A mers foarte bine bicicleta, m-am simțit excelent mai ales pe coborâri. Am umflat roțile la 7bar după ce am avut surpriza să fac o pană când aveam vreo 3,5bar în ele, dar de data asta totul a mers perfect. Experiența asta…. 🙂 Așadar am terminat proba de bicicletă în 1hr36min. A doua concluzie: pregătirea echipamentului și verificarea bicicletei. Frâne, pedale, pantofi ciclism, presiune roți, cască, ochelari, bidon cu apă, geluri energizante, cameră de schimb sau kit de pană. Și bineînțeles, antrenament specific. Dacă aș fi făcut măcar vreo câteva ture cu diferențe de nivel… Și de data asta am avut noroc să fiu așteptat în tranziție de susținătorii mei 😉

Alergarea.

Eram destulde binedispus după terminarea primelor două probe. Știam ca alergarea o s-o termin oricum ar fi, după cele două luni de antrenament specific pentru maraton. Și era vorba de 10km…de fapt la final au fost doar 8,5km plus 100 și ceva de trepte. Aici într-adevăr s-a simțit faptul că m-am antrenat. Am depășit încă o concurentă în primul kilometru, o ajunsesem pe finalul probei de bicicletă dar a plecat mai repede decât mine din tranziție. După care am mers destul de liniștit pe urcări și puțin mai repede pe coborâri. Pe la kilometrul 4 m-a ajuns Diana din Arad. De fapt din Craiova dar mutată în Arad de ceva vreme. Am mai povestit una alta, ne-am alergat unul pe celălalt până la km 7,5 când a văzut în față doi concurenți dintre care o fată pe care vroia s-o depășească 🙂 A plecat, eu continuând în ritmul meu. După vreo 500m mi-am zis…de ce nu?…și am mărit puțin cadența și pasul și i-am depășit și eu cu vreo 200-300m înainte de finish. A fost o chestie ieșită din tipar pentru mine să forțez pentru a depăși…sau de fapt să forțez.. Dar mi-am dat seama că pot mai mult și că dacă nu încerci nu o să știi niciodată dacă poți sau nu. Așa că mulțumesc Diana din Arad pentru exemplu și pentru compania de pe ultimii 4km. Am terminat cei 8,5km în 56min, la o medie de 6:33min/km, depășind 3 concurenți. Am stat destul de bine și cu pulsul, între 160-170, cu un maxim de 180 la capătul scărilor. Așa că ultimele concluzii: antrenament, antrenament, antrenament. Cât mai mulți kilometri, cât mai variat, intervale, diferențe de nivel, cât se poate. Și încă un lucru: dacă ai antrenament poți să și forțezi. Altfel nu te țin picioarele, nu te lasă pulsul.

Concluzii.

Cel mai frumos concurs la care am participat, de la organizare la peisaje, la traseu, la finish, la vremea de afară. Pe lângă asta trebuie să subliniez că fără antrenament nu se poate. Adică orice se poate în lumea asta dar va fi cu un cost mare. Ori o accidentare, ori o întindere, ori crampe, ori câteva zile în care nu te mai poți mișca ori în cazuri mai nefericite intervenția ambulanței sau a medicilor direct în concurs. Marele meu noroc și motivul pentru care am hotarât să particip până la urmă deși nu m-am antrenat specific pentru triatlon pe distanța asta a fost că de două luni de zile mă antrenez pentru maraton. Patru zile pe săptămână, alergări mai scurte, mai lungi, mai intense, mai ușoare, intervale, etc. Și evoluția pe care am avut-o în lunile astea două m-a pregătit din punct de vedere al rezistenței pentru un concurs de genul ăsta. Dar în schimb am resimțit din plin lipsa de antrenament specific, în special la înot. Nici la bicicletă nu a fost prea roz situația dar măcar acolo mai aveam momente de respiro pe coborâri și am mai depășit câțiva concurenți, lucru care mi-a dat energie în plus. Cred că marele avantaj a fost că am avut o rezervă importantă la puls. N-am simțit decât în foarte puține momente că nu mai am suflu, sau că trebuie s-o las mai moale. Dar nici nu am forțat, în afară de ultimii 4 kilometri de alergare când am alergat împreună cu Diana și apoi am depășit încă doi concurenți.

Să nu uit și de noii prieteni pe care mi i-am făcut cu ocazia asta: Ana Mega, Diana din Arad, #OprescuL și familia, Ilie Filip, Cristi Ștefănescu, fotografii Radu Cristi si Bogdan Popa. Bogdan Popa a făcut și fotografiile pe care le-am pus aici, cu mine în acțiune. Mai multe poze făcute de el la concurs găsiți aici. Apropo, unul dintre obiectivele secundare pe viitor este să apar în mai multe poze…asta înseamnă să evoluez din ultimii 5-10% către pluton 🙂

Următorul obiectiv major, pentru 2017, proba de Ironman 70.3, adică Half Ironman, adică 1900m înot, 90km bicicletă, 21km (semi-maraton) alergare. Nu știu dacă o să fie la Transfier…dar ar fi frumos. Dar o să fie cu antrenament, mult antrenament. Și Transfier o să fie sigur și la anul într-o formă sau alta.

Photo by Bogdan Popa