Ready to rumble!

O mica reclama la Romania

Lisabona, 2 Octombrie 2016. Și a trecut și primul maraton. Și a fost lung, deși distanța e binecunoscută. Dar timpul poate varia semnificativ între așteptări și realitate. Chiar și atunci când așteptările sunt destul de realiste. Am avut nevoie de 5 ore si 51 de minute și de chin fizic și psihic pentru a obține ”trofeul”. Am așteptat să treacă mai multe zile de la finish ca să-mi pot da seama ce (mi) s-a întâmplat și în primul rând, de fapt, să am timp să scriu povestea. Așadar, să vă povestesc 🙂

Emoțiile. Au trecut 3 luni de când am început planul de antrenament al lui Andrei Roșu pentru maraton. Cu câte 4 zile de alergare pe săptămână. Și m-am ținut destul de bine de plan, am mai și avut un triatlon în timpul ăsta. Deci fizic mă simțeam destul de pregătit. Simțeam că dacă e ceva care să mă împiedice să termin maratonul va fi ori o problemă fizică ce nu poate fi dusă pe traseu sau reparată din mers (gen durere de genunchi, vertij, diaree, viroză urâtă, etc), sau o problemă psihică. Aici aveam dubii, întrebări, ipoteze…pentru că era ceva nou și nicicum nu reușeam să mă vizualizez trecând linia de finish. Nu puteam să mă văd mai departe de 21-25km, nicicum nu puteam să mă imaginez cu medalia la gât, dacă o să fiu bucuros, extaziat sau poate fără vreo reacție… Așadar, emoțiile au început să apară în seara dinaintea cursei. Și erau de tipul celor pe care le ai înaintea unui examen important, gen bacalaureat sau admitere la facultate sau poate cel mai aproape ar fi de emoțiile dinaintea ”primei întâlniri”. E ciudat, pentru că e un amestec de teamă, de curiozitate, de nerăbdare. Îmi pregăteam echipamentul dar nu eram acolo, pluteam pe undeva. De obicei când am emoțiile astea se întâmplă ceva bun…

Crisparea. Dimineața cursei, am luat micul dejun clasic de fructe cu cereale și iaurt și am pornit înspre Cascais, locul de unde urma să se dea startul. Am luat de fapt trenul din Lisabona până acolo, ocazie cu care am văzut și cea mai mare parte din traseu și am realizat că…e lung. Dar chiar e lung, 42km sunt mulți… Am mai avut parte de sentimentul ăsta de ”mamă cât de lung e traseul” cu o zi înainte. Am fost să ridicăm kit-ul de concurs și era acolo la sport expo un banner mare cât un perete cu traseele. Pot să vă spun că la mine pe laptop pe Google Earth si Google Maps traseul arăta muuult mai scurt.

Motivatie suplimentara pe traseu

Când am văzut harta cu traseul, adică linia aia roșie care la scara respectivă cred că avea cam 7-8 metri, mi-a crescut ușor pulsul, sunt convins. Dar asta e, dacă ne-am băgat, ne-am băgat. Bun, am ajuns acolo, un pipi de control, o încălzire și alinierea la start. Aveam target 5 ore..dar eram pregătit și de plus 10-15 minute, sau poate minus dacă mergeau lucrurile bine. Când ne-am așezat în zona de start am văzut și pacer-ul cu timpul de 5 ore. Perfect, ăsta e omul meu, mă țin de el și dacă pot, de la jumătatea traseului, o iau mai repede puțin. Și începe cursa și omul meu de 5 ore o ia la goană…și eu după el. Mă uit pe ceas, primul km a trecut in 9:09 din care 4min au fost de stat pe loc de cand s-a dat startul oficial până am trecut și eu pe sub poarta de start 🙂 Zic hai ca o s-o lase mai moale acum că s-a mai făcut puțin loc între oameni. Da de unde, ăsta se depărta de mine. Mă uit din nou la ceas, poate am încetinit eu. Aveam 5:34min/km…mult prea repede…și pacer-ul se tot depărta… Și am zis ok, hai să ne concentrăm pe alergare, respirație, mișcarea brațelor, să alerg cu un pace constant pe la un 6:30min/km. Da de unde, urmatorul km m-a prins cu 6:10min/km. Și deja nu-l mai vedeam pe pacer-ul de 5 ore. Și mă și depășeau destul de mulți. Cu asta nu aveam o problemă pentru că eram convins că o să-i depășesc eu pe la km 25-30-35 🙂

Cum arata crisparea in alergare

În schimb am devenit crispat pentru că mi se părea că alerg încet dar eu aveam tot un ritm destul de rapid cu cei 6min/km. Așa că am încetinit mai mult, km 4 a venit cu pace de 6:13min/km…pfff… Și de-acolo cred că alergarea mea a devenit contra-productivă. Mă chinuiam la propriu să alerg mai încet și am redus cadența si mai mult. Am avut o urcare in km 5 și am făcut 6:39min/km, dar in km 6 aveam din nou 6:14. Nu mai înțelegeam nimic….

Durerea. Kilometrul 6…chinuindu-mă să alerg mai încet. De la gândurile astea s-au dus toate lucrurile corecte: cadența ridicată, pasul mai scurt, spatele drept, privirea în față, capul sus. Toate astea erau pierdute undeva la antrenamente…așa că nu a mai durat mult si pe la km 8 au apărut primele dureri de genunchi. Știam că o să fie nasol pentru că le-am mai avut…dar nu știam cum o să evolueze pe un termen așa de lung pe cât urma să fie cursa. Până la km 18 am alergat destul de constant și deja nu mai trebuia să mă chinui să alerg încet pentru că mă ”ajuta” durerea de genunchi. Dar de acolo a devenit insuportabilă. Mă chinuiam acum să alerg pentru că știam că dacă mă opresc din alergare nu o să mai pot s-o iau de la capăt. Dar mi-am adus aminte de diverse povești care s-au terminat cu genunchi blocați sau cu o aversiune pe viață pentru alergat. Și pe cât de mult îmi doream să termin maratonul, sănătatea și plăcerea alergatului și a antrenamentelor era mai mare. Așa că am început să alternez perioade scurte de mers…sub un minut, cu alergarea. La mers nu mai simțeam nici o durere, când mă reapucam de alergat era iadul pe pământ. Am zis că hai, mai e puțin până la km 21 și fac o evaluare acolo.

Dubiile. Am ajuns la km 21, deja nu mai puteam alerga. Încercam să alerg dar după 10-20 de metri trebuia pur și simplu să mă opresc și să merg pentru că era durerea prea mare, nu mai puteam să trec peste ea. Așa că au început întrebările, dubiile, argumentele pro și contra, negocierile.

O binevenita statie de racorire

Cred că pot să-i spun și ”Zidul”, deși ăla apare pe la km 30. Dar la mine era o situație aparte, normal 🙂 După ce am trecut prin punctul care marca semi-maratonul si jumătatea traseului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după o gară, să iau primul tren. Noroc că nu era niciuna prin apropiere. Așa că am zis ok, hai să mai mergem un kilometru să vedem ce și cum. Când am ajuns la marcajul cu km 22 și am văzut cât de mult timp mi-a luat, m-am uitat iar după o stație de tren. Dar nu era. Bun, mai continuăm un kilometru. Până la urmă a fost bine că mergeam pentru că aveam timp de negociere cu mine. Deja mă gândeam cum iau trenul, după aceea din oraș iau un autobuz care o să mă ducă la linia de sosire unde mă așteptau ”fanii”. Până la urmă scuza că mă durea genunchiul foarte tare era întemeiată, nu era ceva care să treacă după 10-15 minute, asta e. Am ajuns si la km 23…hai, mai merge unul și vedem după aceea. Am mai mers un kilometru și între timp am văzut în față…mult in fata, turnul de apărare de la Belem, unde făcusem o vizită cu o zi înainte. Era departe… Dar a fost perfect pentru negociere: hai, mergem până acolo că nu e foarte mult, vreo 3-4km, și dacă vrei să renunți, măcar acolo știi unde e gara. În plus, din punct de vedere fizic (exceptând genunchiul) eram super în formă, aveam energie, pulsul era optim, aveam și chef să alerg…doar că nu puteam. Ăștia 3-4km au fost, se pare, destul cât să-mi imaginez cum o să fie să mă întorc acasă fără medalie, cum o să fie să nu pot să i-o dau Antoniei să și-o pună după gât cum face cu toate medaliile pe care le-am mai obținut. Pe de altă parte, la argumente contra era timpul ramas. Calculam că mai aveam nevoie de peste 3 ore să ajung la finish și nu eram sigur că pot termina în timpul limită.

Relaxat pe la km 32, smile to the camera!

După calcule îmi ieșea că o să ajung cu 2-3 minute înainte. Dar era un risc mare să merg rapid și constant timp de 3 ore ca să nici nu ajung în timpul limită și să nici nu primesc medalia. Dar am zis hai să mai merg vreo 2-3-4km și vedem pas cu pas cum stăm cu timpul. ”Zidul” meu a ținut până la km 30 (ironic) când m-am convins că pot să termin maratonul în timpul limită și că mai sunt pregătit psihic pentru încă aproximativ 1 oră jumătate de mers rapid. De-acolo încolo a fost bine, în limitele a ceea ce presupune un maraton.

Linia de sosire. Între km 30 și 40 nu sunt multe de povestit. Am observat multe lucruri: depășeam unii oameni care alergau 1-2minute după care nu mai puteau și mergeau foarte încet; cu fiecare punct de hidratare mi se părea că rămân tot mai puțini oameni pe traseu…și nu pentru că mă depășeau pe mine; punctele de prim ajutor aveau câte 1-2 alergători care primeau îngrijiri.

Varietate sportiva

Toate astea îmi dădeau cumva o încredere suplimentară. Eram din ce in ce mai convins că fizic nu o să am nici o problemă…chiar dacă ar mai ține 8 ore.

Bucuria de pe ultima suta de metri. Diferenta mare in forma alergarii fata de inceput!

La kilometrul 40 am avut primul sentiment de bucurie. Știam că mai sunt doar 2km, cam 18 minute în ritmul meu 🙂 Pe măsură ce mă apropiam încercam să mai alerg dar acum nu mai puteam nici măcar ăia 10 metri. Totuși mă chinuiam măcar unde vedeam câte un fotograf, să apar frumos în poze. Când am văzut semnul cu km 42 m-a luat din nou un val de emoție, îmi venea să plâng de fericire. Și acum când scriu asta retrăiesc sentimentul. Deși nu a fost ce trebuia, deși mai mult de jumătate am mers în loc să alerg, deși nu eram mândru de ”performanța” asta…eram fericit că reușisem să câștig o luptă interioară, că nu am renunțat, că o să pot trăi bucuria să-i văd pe ”fanii” mei mici și mari cum se bucură când trec linia de sosire, când primesc medalia și când îi strâng în brațe. Că o să pot povesti cum am terminat un maraton și nu cum era să termin un maraton. Cum m-am chinuit și am reușit să trec peste o problemă și nu cum am găsit argumente pentru a renunța. Cum e să alergi/mergi/te chinui preț de 42 de kilometri și nu cum ar fi să faci astea. Să povestesc toate cele de mai sus și nu un text scurt în care să dau vina pe ”acel ceva sau cineva care e întotdeauna vinovat”. Am reușit să alerg ultimii 200 de metri și am trecut linia de sosire alergând. A fost însă mai puțin relevantă linia de sosire, pentru că deja știam toate cele de mai sus. Linia și medalia doar au confirmat că ceva s-a schimbat în bine acolo sus la mine în cap. 💪🏻🎉👊🏻

Linia de sosire si izbavirea 🙂

Medalia mult ravnita

Fanii mei nr 1

Mulțumiri speciale lui Andrei Roșu pentru programul 42kRosu, despre care am mai povestit. Pe lângă planul de antrenament propriu-zis, cel mai mare beneficiu pe care mi l-a adus a fost trezitul și antrenamentele de dimineața și motivația pe care ți-o dă un grup de vreo 600 de persoane care fac același lucru și care te motivează să te apuci, să nu renunți, să continui, să repeți 🙂 A da, și cele 7kg în minus, de la 76 la 70 🤘